Adio, 2013!


Anul care se încheie a fost, pentru mine, cel mai zbuciumat din întreaga mea existență. Pe toate planurile (emoțional, fizic, sentimental, profesional, financiar…).

Dar oricât de solicitant și epuizant ar fi fost, fără el, eu nu aș fi eu, cea adevărată. Pentru că acest an a contribuit, poate mai mult decât cei precedenți, la descoperirea unei laturi a ființei mele pe care nici măcar n-o bănuiam. 

Am reușit să mă smulg din ghearele auto-izolării și mi-am asumat curajul de a mă arăta lumii așa cum sunt, uneori naivă, alteori teatrală, pentru unii rece, dură și dominantă, pentru alții blândă, dulce și pisicoasă, un întreg evantai de atitudini pe care orice femeie care se respectă le are în portofoliu. 

Am învățat multe în acest an!

Am învățat că prietenia e o floare rară care trebuie protejată și prețuită și că orgoliul nu întră în ecuația unei prietenii adevărate.

Am învățat că dragostea vine când te aștepți mai puțin și că e cu total irelevant dacă acest sentiment îți este sau pare a nu-ți fi împărtășit.

Am învățat că să fii capabil să-i ierți pe cei care nu merită iertarea ta e singura modalitate de a merge mai departe.

Am învățat că nu îți cunoști limitele până nu găsești curajul să le testezi.

Dar, mai mult decât orice, acest an a fost anul prietenilor! 
Am descoperit oameni minunați , deosebiți, unici, oameni sufletiști, oameni exuberanți și expansivi sau, dimpotrivă, reținuți și analitici… 

Dacă îți acorzi timp să cunoști o persoană, în oricare om poți găsi o scânteie de bunătate, chintesența ființei umane, pe care societatea modernă a încetat să mai pună preț.

Vouă, dragi prieteni, care ați găsit de cuviință să îmi acordați din timpul vostru prețios, care ați avut o vorbă bună atunci când aveam mai mare nevoie, care m-ați dojenit când meritam, care m-ați iertat când am greșit, care m-ați încurajat și v-ați bucurat pentru micile mele succese, vă mulțumesc din inimă și vă rămân recunoscătoare!

Un An Nou mai bun tuturor, cu sănătate, pace și iubire!


Bradul


Am mers astăzi în piață să cumpăr un brad, pentru că fiică-mea cea mică era de-a dreptul terorizată de gândul că, în lipsa bradului, Moșul va omite să ne viziteze anul acesta. 

Visam și eu, ca toată lumea dealtfel, un brăduț frumos, proaspăt, bogat, simetric… pomul perfect de Crăciun.

În piață, zarvă multă, negocieri intense. Oferta destul de bogată, deși mai e foarte puțin până încep sărbătorile.

Când l-am zărit, la capătul șirului de brazi de vânzare, un sentiment ciudat a pus stăpânire pe mine. 

Era sfrijit, strâmb, cu cele câteva crengi atârnând asimetric într-o resemnare aproape poetică…

Pe amărâtul acesta, mi-am zis, nu l-ar alege nimeni! N-are șanse să își împlinească menirea pentru care a fost sacrificat. 

Am mai dat o tură printre coniferele expuse cu ostentație de vânzători gălăgioși și insistenți. Și m-am întors la el. 

N-a fost nevoie de prea multă reflexie pe tema simbolisticii pomului de iarnă. Decizia mea, am constatat atunci, era deja luată în clipa în care am pus pentru prima oară ochii pe bietul exemplar chinuit. 

De ce să nu fiu eu cea care îi oferă un cămin provizoriu și câteva zile de glorie înaintea agonizantului sfârșit?

Mă întrebam cum vor privi fetele stârpitura jalnică pe care le-o voi prezenta în locul idilicului brad pe care-l așteptau. Abia dacă am observat vânzătorul răsuflând ușurat că s-a scăpat de el. 

Oricine merită o șansă, mi-am zis, cu inima plină de un avânt de generozitate care m-a surprins până și pe mine. 

Cu cine, oare, asemuiam acel brad atipic, antisocial, dar demn și original pe care insistam să il salvez din ghearele propriei sale neputinți?




Festivalul Interbelic s-a încheiat!

Pentru mine, au fost două săptămâni pline de culoare, de energie, de entuziasm și de adrenalină.
Cel mai mare câstig a fost faptul că am cunoscut oameni extraordinari, care mi-au îmbogățit existența și cărora le mulțumesc pe această cale!

A fost o experiență deosebită pe care o voi aprecia la justa valoare după ce epuizarea (fizică, psihică și emoțională) va trece.

Multumesc, Walter, că mi-ai permis să mă implic în acest proiect extraordinar de complex pe care numai o minte ca a ta ar fi în stare să îl conceapă!
Multumesc tuturor celor care au fost alături de mine, suportul vostru nu a rămas neapreciat!
Multumesc noilor mei prieteni și sper să păstrăm legătura!

Sunt recunoscatoare că am avut șansa să mă implic în acest eveniment!






















Andreea pozează


Andreea are acum 2 ani și 8 luni. E foarte scumpă. Și foarte deșteaptă. A descoperit singură cum se folosește mouse-ul, desenează în Paint și știe să-mi oprească corect laptopul.


Sunt încântată și de felul în care reușește să se exprime, folosind corect termeni și expresii dificile și stăpânind pluralul și timpurile verbale.

Dar ceea ce mă uimește cel mai mult e modul în care își dezvoltă personalitatea.



o vacanță ... termală

Mini-vacanța de Halloween a sosit în sfârșit!





Alex a întâmpinat-o cu 8 FB-uri, la română, matematică, desen, religie și muzică și unul „pe rol” la engleză.

Așa că am considerat că merită câteva zile de relaxare la Felix.



Apa termală de lângă Oradea e destinația noastră favorită de mulți ani. Dar condițiile de cazare, mai ales în sezonul rece, cam lasă de dorit.

Anul acesta am descoperit Hotelul Perla din Băile 1 Mai (lângă Felix) și am rezervat un apartament cu 250 ron/noapte.


Hotelul e ușor de găsit, sunt bannere peste tot. De la Cluj am făcut puțin peste 2 ore.



Am fost întâmpinați foarte amabil și, făcând abstracție de micile dificultăți cu cartela electronică de la ușa care ba nu se deschidea, ba refuza să se încuie, totul a fost foarte frumos.


Mobilierul în stare bună , paleta cromatică discretă și îmbietoare, faptul că îți puteai regla și modifica temperatura din cameră, lenjeria de pat, prosoapele și halatele de baie imaculate și personalul hotelului atent și amabil cum nu am mai întâlnit până acum.



Era un mic inconvenient faptul că trebuia să ieși pe afară ca să ajungi la piscina interioară, fapt despre care am fost preveniți la rezervarea camerei. Dar drumul, de aproximativ 50 de metri, era parcurs fără probleme în șlapi și halat de baie.



Piscina era deschisă până la miezul nopții, iar noi aveam program de vacanță. Apa era caldă și curată.












Dar noaptea temperaturile coborau sub 0 grade și noi nu aveam răbdare să ne uscăm pe cap înainte de a ieși pe-afară ca să ne întoarcem în hotel.

Cu toate astea, în ciuda așteptărilor, nu ne-am răcit.



Micul dejun, bufet suedez, era inclus în tariful de cazare, iar la prânz, prețurile restaurantului hotelului erau rezonabile, mâncarea bună și porțiile destul de mari.






În apropierea hotelului era lac cu nuferi - monument al naturii și un parc în care toamna își pusese amprenta cromatică.


Cele 5 zile petrecute la Hotelul Perla din Băile 1 Mai au fost grozave și vom reveni în curând, cu siguranță!

Motivația muncii individuale versus motivația muncii în echipă


Eu am experimentat și munca individuală și cea în echipă. Rezultatele au depins de obiectivele propuse, resursele disponibile și capitalul uman implicat, iar motivațiile au fost în funcție de situație.

În general, sunt individualistă, autodidactă și suficient de bine pregatită – intelectual, fizic, mental – pentru a face față singură unei provocări. Lucrul individual îmi dă posibilitatea de a-mi organiza activitățile și de a-mi folosi abilitățile și experiența cum consider mai util pentru realizarea sarcinii. Sunt perfecționistă, încerc să mă achit de sarcina primită cât de bine pot și mă implic emoțional în tot ce fac. De asemenea, îmi place să-mi asum responsabilitatea pentru munca mea și îmi place când dețin controlul total.

Motivația pe care o am când lucrez individual este satisfacția lucrului bine făcut, o mai clară recunoastere a meritelor, independența ( care pentru mine e foarte importantă) și o stimă de sine înaltă.

Atunci când am avut ocazia să fac parte dintr-o echipă, am devenit rapid liderul informal, deși nu mi-am propus asta. Probabil are de-a face cu firea mea, care nu acceptă ordine și nu primește sfaturi de la persoane neavizate (un anumit grad de rebeliune cristalizează toate elementele nemulțumite în jurul meu), curajul, altruismul și un simț acut al dreptății care mă determină să sar în ajutorul celor nedreptățiți, ușurința cu care îmi exprim și argumentez părerile, o coerență clară între vorbele și faptele mele și… lipsa de modestie pe care eu o numesc ”conștiința valorii”.

Atunci când lucrez în echipă, tot eu ajung să coordonez activitatea, să propun soluții și să motivez colegii, dar diferența e că nu dețin controlul asupra rezultatelor. De aceea am uneori tendința să-mi asum cât mai multe sarcini, lăsând pentru ceilați aspecte mai puțin importante.
Lucrul în echipă îmi oferă satisfacții de natură psiho-afectivă. Îmi place să socializez, să fac schimb de păreri și să mă autoevaluez. Îmi aduc aportul la coeziunea grupului și sunt motivată de feedback-urile pozitive.

În concluzie, cele două situații – lucrul individual sau lucrul în echipă – sunt diferite și necesită abilități specifice.
În primul caz e nevoie de responsabilitate, independență, spirit organizatoric, autodisciplina.
În al doilea caz sunt necesare abilități de comunicare și negociere, capacitatea de susținere și încurajare, de solidaritate, respectul și chiar curajul de a-ți recunoaște vina.
De aceea e firesc ca și motivațiile să difere.

Dar, fiind vorba de aceeași persoană pusă în cele două situații, motivațiile nu pot diferi esențial, pentru că ele țin de esența persoanei, de caracterul și personalitatea ei.

alex pozează

Alexandra se maturizează repede.

Parcă ieri o duceam călare spre grădiniță și își sprijinea mînuțele pe capul meu, ciufulindu-mă...

Acum are alte preocupări: vrea să pozeze!
E drept că e frumoasă și sigură pe ea, dar eu prefer să-și dezvolte alte calități.
Deocamdată îi fac pe plac.

Păcat că își încheie brusc cariera de „fotomodel”, pentru că tocmai și-a scos dintele de lapte din față. :-D


6 reguli pentru a avea câștig de cauză într-o dispută

Când aveţi o părere diferită de a altcuiva, obiectivul dvs. nu trebuie să fie să “vă impuneţi punctul de vedere”, ci să-l determinaţi pe celălalt să-şi schimbe punctul său de vedere şi să privească lucrurile prin prisma dvs. Trebuie însă să evitaţi să-i răniţi orgoliul. Trebuie să-i strecuraţi “argumentul dvs. logic”, lăsîndu-i întotdeauna o portiţă ca să-şi poată explica poziţia sa anterioară.

Atunci când spiritele se aprind şi într-o discuţie doriţi neapărat să se ţină cont de ideile dvs., psihologii consideră că nu veţi reuşi acest lucru decît în măsura în care veţi reuşi să vă strecuraţi ideile, eludând orgoliul celuilalt. Orgoliul este ca un străjer care stă la intrarea în subconştient. Dacă îi treziţi orgoliul sau îl aţâţaţi prea mult, pur şi simplu acesta nu va lăsa ideea să treacă. Acesta este un punct extrem de important.




Reţineţi următoarele lucruri:

1. Lăsaţi-l pe interlocutorul dvs. să-şi prezinte ideea.
Nu-l întrerupeţi, lăsaţi-l să-şi prezinte cazul, nu uitaţi de magia ascultatului. Nu numai că i-aţi răni orgoliul celuilalt, întrerupându-l şi tratându-l superficial, dar în momentul acela va intra în ceea ce psihologii numesc setare mentală. Cineva care are ceva pe suflet în momentul respectiv este setat să vorbească. Şi până nu spune tot, nu se opreşte ca să vă asculte ideile. Dacă vreţi ca propriile dvs. idei să fie auzite, învăţaţi-vă să-i ascultaţi mai întîi pe ceilalţi.

2. Faceţi o pauză înainte de a răspunde.
Această regulă funcţionează în mod similar şi în conversaţie, chiar când aparent nu există diferenţe de opinie. Când cineva vă pune o întrebare, uitaţi-vă întâi la el şi faceţi o scurtă pauză. În felul acesta, celălalt va înţelege că socotiţi suficient de important ceea cea spus, încât să “reflectaţi” sau să “gândiţi” atent.
O scurtă pauză este tot ceea ce trebuie. Dacă faceţi o pauză prea lungă, veţi crea impresia că trageţi de timp sau că vreţi să vă eschivaţi de la un răspuns clar. Dacă trebuie să nu fiţi de acord cu cineva, atunci o scurtă pauză este extrem de importantă. Repezindu-vă să spuneţi “nu”, celălalt va simţi că, de fapt, nu vă interesează îndeajuns să acordaţi un moment de gândire problemei sale.

3. Nu insistaţi să cîştigaţi sută la sută.
Majoritatea dintre noi, atunci când avem o dispută, încercăm să demonstrăm că noi avem întru totul dreptate şi că celălalt greşeşte în toate direcţiile. Cei care sunt maeştri în arta de a convinge acordă totuşi ceva şi celuilalt şi găsesc nişte puncte comune.
Dacă celălalt are ceva în favoarea sa, recunoaşteţi acest fapt. Dacă cedaţi asupra unor puncte minore, neimportante, e mult mai probabil ca celălalt să cedeze la rândul său când este vorba de marea problemă. În acest caz sunt binevenite următoarele începuturi de fraze: “Da, înţeleg că aici ai dreptate, dar trebuie să te gîndeşti şi la…”, “Da, categoric ai dreptate în această privinţă, dar, pe de altă parte….” etc.

4. Prezentaţi-vă argumentele cu moderaţie şi acurateţe.
Tendinţa pe care o avem, de a încerca să ne facem acceptate ideile atunci cînd cineva se opune, ne face să exagerăm şi să încercăm să forţăm nota. Nu uitaţi că testele dovedite ştiinţific au demonstrat că faptele expuse cu calm au o mai mare eficienţă în a-i convinge pe oameni să se răzgândească decât ameninţările şi recurgerea la forţă.
Un motiv pentru care încă mai folosim metodele de forţă este faptul că uneori ele par să funcţioneze. “Îi arăt eu lui!” – ne gândim atunci. Îl aducem, de fapt, într-o stare în care “nu mai poate pune nimic”. Publicul aplaudă şi aveţi impresia că aţi câştigat bătălia. Dar celălalt tot n-a acceptat ideile dvs. Şi nu se va conforma punctului dvs. de vedere. O strategie eficientă este cea în care dvs. vă prezentaţi punctul de vedere, după care vă arătaţi rezerva pentru el, spunând că aţi putea să vă înşelaţi. În acest caz, de regulă, interlocutorul dvs. va încerca să vă convingă (!) că este chiar foarte bine ceea ce aţi spus.

5. Vorbiţi printr-o terţă persoană.
Vorbitul printr-o terţă persoană este extrem de valoros atunci când există un diferend de opinii şi vreţi să convingeţi pe cineva. În primul rând, pentru că în general oamenii sunt sceptici atunci când spuneţi lucruri în avantajul dvs. Terţa persoană, prin ceea ce spune, va deranja mai puţin orgoliul celuilalt decât aţi face-o dvs. Consemnările, statisticile şi istoria, un citat dintr-o persoană binecunoscută, pot fi toate folosite drept “terţă persoană“.

6. Lăsaţi-l pe celălalt să iasă cu faţa curată.
De multe ori, celălalt ar fi foarte dispus să-şi schimbe părerea şi să fie de acord cu dvs., dar e o singură problemă: el a apucat să vă contrazică, şi încă cu tărie, şi nu ştie cum să-şi schimbe poziţia cu eleganţă. Dacă ar fi de acord cu dvs., ar însemna că recunoaşte că a greşit. Şi cum deja a adus nişte argumente solide împotriva punctului dvs. de vedere, aproape că va trebui să-şi recunoască “minciuna”.
Persoanele foarte convingătoare ştiu cum să lase o uşă mereu deschisă celuilalt pentru ca acesta să-şi schimbe părerea şi să iasă cu faţa curată. Ei lasă un orizont de acţiune suficient de mare celuilalt. Altfel, acesta s-ar putea trezi drept prizonierul propriei sale logici. Nu poate scăpa de afirmaţia anterioară. Deci, trebuie reţinut faptul că dacă vreţi să convingeţi pe cineva, nu este suficient să fiţi persuasiv. Trebuie să ştiţi să-l salvaţi de propria sa opinie.
Iată câteva căi.
Presupuneţi că cealaltă persoană nu a avut toate datele de la început. “Desigur că înţeleg cum de-ai crezut aşa ceva, atâta vreme cât nu ştiai despre cutare şi cutare în momentul respectiv”.
Dacă celălalt s-a înşelat, găsiţi o scuză pentru asta. “În situaţia dată, oricine ar fi reacţionat la fel”, “Şi eu am crezut la fel la început, dar când am descoperit noile informaţii, mi-am schimbat complet părerea”.



Sursa: <http://psiholog.proeducation.md/elevi/14.html>

Andreea enunță Teorema lui Pitagora

video

Alexandra se distrează jucându-se de-a profesoara cu sora ei mai mică.

Zilele trecute ne-a surprins când a reușit să o facă pe Andreea să reproducă Teorema lui Pitagora.

Și asta nu pentru că nu am fi crezut-o în stare să o învețe, ci pentru că, la 2 ani și 3 luni, Deea face dovada unei personalități puternice, refuzând sistematic să facă ceva la comandă.

Filmulețele în care ea recită o poezie sunt făcute în momentele în care s-a nimerit să am la îndemână camera când mezina a decis să ne delecteze cu un mic program artistic spontan.

Inteligența emoțională la copii

Un grad înalt de inteligență emoțională a copiilor tăi le va asigura acestora, ca adulți, o viață fericită, responsabilă și plină de succese.

Iată 10 modalități prin care îți poți ajuta copiii să atingă un nivel înalt de inteligență emoțională:

1. Fii un exemplu de inteligență emoțională

Da, copiii tăi te urmăresc îndeaproape. Ei observă cum răspunzi la frustrare, cât de rezistent ești, și, mai ales, observă dacă tu ești conștient de sentimentele tale și de sentimentele celor din jurul tău.

2. Fii dispus să spui "nu" copiilor tăi

Există o grămadă de lucruri interesante pentru copii. Iar copiii tăi vor cere multe dintre acestea. Refuzul tău va da prilejul copiilor tăi să aibă de a face cu dezamăgirea, să învețe să își controleze impulsurile. Dintr-un anume punct de vedere, sarcina ta ca părinte este de a permite copiilor să fie frustrati pentru ca apoi să își rezolve singuri problema. Copiii ce primesc întotdeauna ceea ce doresc nu sunt foarte fericiți.

3. Fii conștient de zonele tale "fierbinți"

Învață care sunt lucrurile care te scot din sărite și de ce se întâmplă așa. Deoarece nu ai controlul situației? Deoarece nu ești respectat? În spatele acestor situații se află frica de ceva. Trebuie să îți cunoști și să îți recunoști frica, pentru a reduce riscul apariției momentelor de criză atunci când ești împreună cu copiii. Faptul că îți cunoști zonele "fierbinți" nu le face să dispară, însă este de mare ajutor în evitarea și rezolvarea lor.

4. Încearcă să nu judeci oamenii

Încearcă să nu categorisești oamenii. Mai bine etichetează sentimentele. Spune "El pare supărat" în loc de "Ce prost e!". Când copilul plânge sau smiorcăie, va fi mult mai bine dacă i-ai spune "Pari supărat" decât dacă îi ceri să se oprească. Dacă îi lipsești pe copii de sentimentele pe care le încearcă, acestea se vor refugia în subsol și vor deveni mai puternice.

5. Începe să îți antrenezi copiii

După vârsta de 3 ani poți să începi să îți antrenezi copiii pentru a-i ajuta să fie mai responsabili. În loc de "Pune-ți căciula și mânușile" poți întreba "De ce mai ai nevoie pentru a merge la școală?". Spunându-le în mod constant copiilor ceea ce trebuie să facă, nu îi ajuti să își dezvolte încrederea în forțele proprii și responsabilitatea.

6. Participă la problemele copiilor

Orice problemă care apare în viața copilului este și treaba ta. Multe probleme în familie devin mai mari deoarece părinții răspund într-un mod care exacerbează problema. În cazul în care copilul greșește ceva, adu-ți aminte cât de important este să răspunzi calm și rațional.

7. Implică-ți copiii, încă de mici, în sarcinile gospodărești

Cercetările efectuate sugerează faptul că acei copii care au fost implicați în realizarea sarcinilor gospodărești de la o vârstă fragedă tind să fie mai fericiți și să aibă mai mult succes în viață. De ce? Încă de mici, ei învață că sunt o parte importantă a familiei. Copiii doresc să facă parte din familie și să simtă că sunt valoroși.

8. Limitează accesul copiilor la mass media

Copiii au nevoie de joacă, nu de timp petrecut în fața unui ecran. Pentru dezvoltarea creativității și a îndemânării în rezolvarea problemelor, permite-le copiilor să se joace liberi. Majoritatea mesajelor cuprinse în mass media actuală vor da lecții copiilor despre consumism, sarcasm și violență. Ceea ce copiii învață de la tine sau din joaca liberă oferă baza unei viitoare inteligențe emoționale.

9. Discută despre sentimentele din cadrul familiei

Stabilește scopurile emoționale în cadrul familiei. Cum ar fi: fără strigăte, fără porecle, respectul acordat tuturor, tot timpul etc. Familiile care discută despre scopurile lor au mari șanse de a fi conștiente de acestea și de a le atinge. Ca părinte, trebuie să "faci cum zici".

10. Copiii tăi sunt minunați

Nu există o cale mai importantă în crearea inteligenței emoționale în copiii tăi decât aceea de a-i privi ca fiind minunați și capabili. O lege a universului zice "Ceea ce gândești se va dezvolta". Dacă îți privești copiii ca fiind minunați și gândești despre ei că sunt minunați o să ai parte de multe "minuni". Dacă îți privești copilul ca fiind o problemă, o sa ai parte de probleme.

Să ai un coeficient de inteligență mare este minunat, însa un coeficient mare de inteligență emoțională este chiar mai bun. Transformă aceste 10 idei în obiceiuri zilnice și o să oferi copiilor tăi cea mai mare șansă posibilă pentru a deveni niște adulți fericiți, productivi și responsabili.



Sursa: Mark Brandenburg, Top Ten Ways To Raise Emotionally Intelligent Kids


<http://www.parinti.com/10modalitatideacrestecopiiinteligentiemotional-articol-355.html>

„Norocul și-l face omul cu mâna lui”



Acționând într-un anume sens, suntem capabili să atragem, în mod inconștient și misterios, energii pozitive sau negative.

Am auzit adesea vorbindu-se despre felul în care noi reușim să influențăm cursul evenimentelor doar cu puterea gândului.

Putem noi, oare, să determinăm cu precizie satisfăcătoare dacă vom fi vizitați de noroc sau, dimpotrivă, ghinionul se va instala confortabil pe urmele noastre?

Eu cred că da, pentru că soarta noastră depinde în mare măsură de noi, de modul nostru de a gândi, de a decide și de a acționa.

Felul în care reacționăm, felul în care alegem să ne comportăm într-o situație e determinant asupra deznodământului ei.

Gândirea pozitivă atrage energia pozitivă. Obișnuința de a vedea preponderent partea plină a paharului duce, în timp, la o viziune optimistă asupra vieții și a existenței. Ne modificăm astfel orizontul de așteptare, acordând mai multă importanță aspectelor pozitive ale experiențelor trăite.

E ca și cum am fi, într-un film, nu doar actorii, ci și regizorul.

Oricât de înfricoșătoare ar părea această perspectivă, oricât de apăsătoare ar fi povara responsabilității propriei deveniri, aceasta este, totuși, preferabilă ipotezei că destinul nostru este în voia sorții, că ne aflăm într-o mașinuță telecomandată de divinitate.

Nu ar putea fi așa, pentru că Dumnezeu a lăsat omenirii un drept primordial din care derivă și responsabilitatea consecințelor actelor noastre: liberul arbitru.

Andreea și „Cuțu-cuțu”

Andreea reține cu o ușurință extraordinară orice poezie sau cântec.

Dar nu vrea să le reproducă decât când are chef.

E mult mai puțin docilă, din punctul ăsta de vedere, decât sora ei.

Alexandra era mereu dornică să-și etaleze noile achiziții intelectuale. Poate că și noi o încurajam mai mult, poate că avea mai des spectatori, dar ea nu se lăsa rugată să recite o poezie.

Cu Andreea, în schimb, trebuie să ai mereu pregătită camera video pentru când începe să recite spontan o poezie despre care nu ai habar când a învățat-o, sau chiar un cântec compus de ea.

Sunt foarte curioasă cum se va manifesta la grădiniță. Vor reuși, oare, educatoarele să o determine să se conformeze?

Asta rămâne de văzut.

video

Pentru cei care nu au reușit să înțeleagă versurile, iată textul recitat în clip de Deea:

CUȚU-CUȚU

Sărăcuțu Cuțu-cuțu

Ia uitați-vă la el:

Este singurul cățel

Care a făcut pe el.

A udat pantalonașii

Tocmai când veniră nașii.

Hai să-i facem noi cadou

Pantaloni și niște ghete,

Că le udă el din nou.

Nu-i frumos ce faci, băiete!

Nu e nicio supărare,

Da-i rușine și nu-i bine

Să stai ud, să faci pe tine!”

alegerea e a ta!


Viața este o continuă dilemă. Un neîntrerupt șir de decizii de importanță variabilă.

În orice situație, există cel puțin două variante pe care trebuie să le iei în considerare pentru a face cea mai bună alegere.
Pentru că de alegerea aceea depinde cursul pe care îl va lua viața ta.

Întotdeauna ai de ales.

Sunt unele lucruri care nu depind de noi: dacă plouă sau e soare, dacă trenul vine sau nu la timp, dacă cea mică îți pătează cu suc de fructe bluza favorită tocmai când te pregăteai să ieși grăbită pe ușă...

Dar toate aceste aspecte asupra cărora nu deținem controlul sunt doar un procent de 10 %, conform principiului lui Stephen Covey ( https://www.stephencovey.com/blog/).

Restul, de 90%, depinde în totalitate de noi.
Este, de fapt, răspunsul nostru, reacția noastră la respectiva situație.

Felul în care noi alegem să reacționăm determină cursul evenimentelor.

În loc să te revolți, să țipi, să înjuri, să te lamentezi sau să te îndopi cu antidepresive, ai putea să iei atitudine, să râzi, să inspiri adânc și să realizezi ce mică importanță au lucrurile care te-au scos din țâțâni, cât de nesemnificative și date uitării vor fi peste un timp.

Atunci când te enervezi nu mai ești la fel de lucid și nu mai ești la fel de eficient. Păstrându-ți calmul ai mai multe șanse să găsești o soluție creativă la problema care te-a bulversat.

Așa că, haideți să încercăm să fim mai buni, mai răbdători, mai generoși, mai veseli!

Să ne purtăm cu ceilalți așa cum am vrea ca ei să se poarte cu noi!

autoportret




Dacă ar fi să mă analizez din punct de vedere al felului în care interacționez cu cei din jur, m-aș situa fără echivoc la confluența dintre stilul Directiv și cel Expresiv.

Îmi place să dețin controlul (am nevoie să știu că la mine e ”accelerația”, ”frâna” și, mai ales, ”volanul”). Iau rapid decizii și îmi schimb opiniile doar când mi se oferă argumente solide.
Deși sunt în stare să trasez sarcini și să urmaresc ducerea lor la îndeplinire, nu mă sfiesc să acționez direct când situația o cere. Oricum, am mai multă încredere în ce fac eu decât în oricine altcineva.

Din vocea mea răzbate siguranță, hotărâre, iar gesturile mele sunt scurte și precise.

Și totuși, sunt o persoană volubilă, ador să interacționez cu cei din jur (dar nu neapărat pentru a le da dreptate, ci maidegrabă pentru a-mi expune propriile păreri) * .

Am nevoie de contactul cu oamenii.
Urăsc rutina, fac orice ca să o combat și acționez de cele mai multe ori impulsiv. Cât despre limbajul meu… textul de față vorbește de la sine.

Însă nu cred că sunt un bun strateg, mai degrabă un bun scenarist, pentru că nu îmi fac prea multe calcule când demarez un proiect. Mă bazez mai mult pe intuiție și pe empatie.

Nu țin neapărat să ies în față cu orice preț, dar când am ceva de spus, nu mă sfiesc să combat pe nimeni și chiar îmi place să vorbesc în public.
De fapt, nu am întalnit încă un om cu care să nu fiu în stare să întrețin o conversație agreabilă, iar persoanele dificile sunt ținte favorite, pentru că necesită o capacitate sporită de diplomație, empatie, și , în ultimă instanță, de umor.

E adevărat, sunt cea mai lipsită de modestie persoană pe care o cunosc. Mă echilibrează doar o doză sănătoasă de autoironie ( * - de exemplu), la care recurg, probabil, ca o tehnică de evitare a feedback-ului negativ (critic eu, pentru a nu da ocazia să mă critice alții).

Preocupată să gândesc mereu pozitiv, tind să acord mai multă atenție informației pozitive auto-relevante decât celei negative ca o altă strategie de evitare a feedback-ului negativ.
E adevărat, în toate situațiile, de câte ori am încercat să fac ceva nou, am luat în seamă preponderent remarcile pozitive. Am pornit întotdeauna la razboi convinsă că îl voi câștiga, și, de cele mai multe ori, așa se și întâmpla. Dacă, totuși pierdeam, aceea era doar prima rundă. În cel mai rău caz, m-am ales cu experiența de care voi profita data viitoare.

Memoria selectivă e strategia cognitivă pe care o folosesc cel mai des pentru a face față feedbak-ului negativ. În calitate de inspector de asigurări de viață, am avut ocazia să predau tehnici de vânzare consultanților mei. Îmi amintesc doar entuziasmul lor, după un roll-play reușit, faptul că abia așteptau să pună în practică cunoștințele dobândite, dar nu am observat nicio reacție negativă. Sau, poate, am decis să o ignor?

suflet de poet...?



Alexandra a compus ieri o poezie care mie mi s-a părut destul de haioasă ca să o reproduc aici:


„Andreiuța, sora mea,
Face numai ce vrea ea.
Se sucește, se-nvârtește,
Pe tata îl păcălește.
Când nu-i iese socoteala,
Iute-ncepe smiorcăiala.”


Când am întrebat-o ce titlu îi pune creației ei, a răspuns că nu e creație, e realitate. :-D

No comment!

fericirea se învață

Fericirea nu ține de bani, nu are nicio legătură cu starea materială... sau cu cea civilă.

Nu contează dacă locuiești într-o vilă sau într-o garsonieră modestă, dacă mergi cu troleibuzul sau conduci o mașină de lux, dacă trăiești la Paris sau în Prundul Bârgăului, dacă ești doctorand sau abia ai terminat opt clase.

Fericirea e o stare de spirit.
Ea este accesibilă tuturor, dar, în mod paradoxal, e greu de atins.

Condiția necesară (nu și suficientă) pentru a fi fericit este să conștientizezi toate aspectele pozitive din viața ta.
Tot ce ți-ai dorit și, la un moment dat, ai reușit să obții, tot ce ți-a fost oferit, chiar și fără ca tu să consideri că meriți.

Fericirea e curajul de a recunoaște că de tine depinde tot ce se petrece în viața ta și înțelepciunea de a-ți asuma răspunderea unor decizii creative.

În plină criză economică mondială, oamenilor le-ar fi mult mai ușor dacă ar conștientiza aspectele cu adevărat importante din viața lor, decât să se concentreze pe conjuncturi nefaste pasagere și fără relevanță.

Pentru un părinte, nimic nu e - sau nu ar trebui să fie - mai important decât fericirea copiilor lui.
Dar suntem noi, oare, capabili să-i învățăm pe copiii noștri să fie fericiți?

Într-o societate a consumului, agresați constant de publicitate, suntem momiți cu tot felul de oferte și determinați să credem că o mulțime de lucruri ne sunt indispensabile.
Însă nu o mașinuță teleghidată, un play-station sau o păpușă care se mișcă și vorbește îi vor face pe copiii noștri să fie fericiți în viață, ci obiceiurile sănătoase de a privi lumea cu siguranță și optimism.

De aceea cred că, deși presupune mai mult efort și perseverență din partea părinților, cea mai bună soluție este să ne învățăm copiii să fie fericiți. Să le inoculăm ideea că fericirea nu are o componentă materială esențială, și că „best things in life are free”.

Dacă îți iubești copilul, trebuie să i-o arăți. Strânge-l în brațe și spune-i în fiecare zi cât de mult îl iubești și ce important este el pentru tine.

Nu făcându-i mofturile și lăsându-te manipulat de el îl înveți să iubească și să-și exprime sentimentele, ci petrecând timp cu el, străduindu-te să-l cunoști, să-l înțelegi și să-l ajuți să-și stabilească un sistem de valori pertinent.

Să fi părinte poate fi, uneori, obositor. Cea mai bună sursă de energie pozitivă, inepuizabilă și la îndemână, este râsul copilului tău.

Joacă-te cu el, prostește-te, gâdilă-l până râde în hohote și râzi și tu din toată inima cu el!
Povestește-i ce ți s-a întâmplat distractiv și ascultă-l cu atenție când vrea să-ți povestească și el ceva!

Dacă vrei să ai copii fericiți, învață-i să se bucure de minunile întâlnite la tot pasul, de căldura soarelui, de puritatea fulgilor de nea, de ciripitul păsărelelor, de aerul proaspăt de după ploaie, de parfumul florilor, de generozitatea unui zâmbet.


Toate acestea nu costă nimic, dar valorează enorm!

filosofia reinventării

O să vă povestesc acum despre mine și modul în care am reușit să mă reinventez.

Crescută într-o familie de profesori de matematică, cu exces de reguli și lipsa autonomiei, vă puteți închipui că nu aveam o stimă de sine prea ridicată, ba chiar sufeream de o mulțime de complexe.


Eram retrasă, tăcută, preferând compania cărților în locul oamenilor.


Pentru mine a fost ca o descătușare momentul în care am realizat că nu exist pentru a face pe plac celor din jurul meu, că nu trebuie să mă supun pretențiilor lor, că nu trebuie să le suport ironiile și nu sunt obligată să le accept criticile exagerate.


Fiind o adolescentă rebelă, neadaptată, neînțeleasă și nefericită, dar o fire ambițioasă și cu sete de cunoastere, am descoperit, la un moment dat, Existențialismul lui Jean-Paul Sartre.


O lume nouă s-a deschis atunci în fața mea, o lume în care puteam face ce voiam, când voiam și cum voiam, atâta timp cât îmi asumam răspunderea pentru consecințele actelor mele.


Aceasta a devenit un scop în viață pentru mine: independența emoțională.


În momentul în care am reușit să mă desprind ideatic de sub dominția paternă, imaginea mea despre mine a suferit schimbări radicale.

Am ajuns să-mi regândesc propria imagine bazându-mă în special pe feed-back-urile pozitive pe care le primeam de la cei din jur, iar încrederea mea în mine a crescut considerabil. Acest fapt s-a repercutat rapid asupra felului în care eram perceputa în cercurile pe care le frecventam și asta a dus la o evoluție în spirală spre ceea ce sunt astăzi.



Și acum e valabil ceea ce mi-am impus în urmă cu mulți ani, idealul meu de fericire: sunt liberă să fac ce vreau, când vreau și cum vreau.

Și reușesc.
Am descoperit gândirea pozitivă, încerc întotdeauna să văd partea plină a paharului și am devenit o ființă optimistă, plină de viată, înconjurată de prieteni care apelează la mine ca să le ridic moralul pentru că, așa cum îi spun mereu fiicei mele, „ e mai bine să râzi decât să plângi!”

Când privesc în urmă, la ființa plăpândă, retrasă și tăcută, nu mă mai regăsesc în ea, dar îi sunt recunoscatoare pentru curajul de a se reinventa.

febra

E trecut bine de miezul nopții.
Noaptea Perseidelor.

Un spectacol fantastic se desfășoară pe cerul senin de august.

Dar eu nu-l pot vedea.

Andreea a făcut febră mare și ne-am întors de la munte ca să fim mai aproape de doctori, în caz de nevoie.

Ceea ce s-a dovedit a fi o simplă erupție dentară, a întrerupt șederea noastră la Răcătău și ne-a făcut să pierdem „ploaia de stele”.

Dar, vorba aia: „Better safe than sorry!”

aptitudini predestinate?...

Iată ce am găsit pe http://psiholog.proeducation.md/parinti/17.html :

„Se pare că primii născuţi şi copiii unici reuşesc mai bine la şcoală decât ceilalţi: ei obţin rezultate uşor mai ridicate la şcoala şi la testele de inteligenţă şi au mai multe şanse de a fi admişi la cele mai bune universităţi. Asta pentru că au o stimă de sine mai înaltă? Ar fi fost, în acelaşi timp, prea simplu... şi prea nedrept. De fapt, nu totul e roz pentru primii născuţi, care vor fi mai puţin destinşi în societate şi mai puţin populari decât mezinii. Aceştia vor beneficia, deci, de un alt tip de stimă de sine, centrată mai mult pe relaţii sociale, decât pe performanţe. Cum se explică asta? Prin chestiunea teritoriului. Pentru a răspunde aşteptărilor părinţilor, cel mai mare îşi va investi stima de sine în reuşită şi performanţă, în timp ce, dat fiind că locul de elev bun este ocupat, mezinul va beneficia de relaţionări.”


E cât se poate de adevărat și verificat de propria persoană.

În timp ce eu, cea mai mare, eram preocupată să obțin succese la școală, la învățătură, participând la olimpiade, citind foarte mult și educându-mă în stil autodidact, sora mea era cea a carei companie era mereu preferată, cea care smulgea zâmbete și laude, care avea mulți prieteni și mult-râvnita aprobare a părinților, în ciuda rezultatelor ei școlare mediocre.

La fel și în cazul fetelor mele, Alexandra e mereu preocupată să învețe ceva nou, mereu înaintea vârstei ei, iar Andreea e mai sociabilă, are preocupări mai mondene.

Ultima preocupare a Alexandrei este să-și facă o mapă cu toate diplomele primite de ea, de care e foarte mândră.

o fetiță cu codiță

Andreea e foarte haioasă.

Are o memorie fantastică și reține foarte ușor poeziile, iar când nu-și amintește vreun vers, improvizează cu nonșalanță.

Chiar dacă, pentru o ureche neantrenată, e greu de înțeles limbajul ei, vă prezint aici o mostră lirică.

video

Și acum, „traducerea”:

„O fetiță cu codiță

Se ducea la grădiniță.

Și mămica o-ntreba:

Unde mergi, fetița mea?

Eu mă duc la grădiniță

Să mă fac o doctoriță;

Că tăticu-i supărat

Că n-are și el băiat,

Dar mămica-i bucuroasă

C-are fetiță frumoasă!”

Alexandra explică Principiul Acțiunii și Reacțiunii

Alexandra a fost întotdeauna preocupată de cuvinte cu rezonanță mai ciudată, de aspecte mai puțin cunoscute de un copil de vârsta ei și nu a ratat vreo ocazie de a-și exersa memoria.

La insistențele ei, am scos de la naftalină cunoștințele de fizică, pentru a-i prezenta Principiul acțiunii și reacțiunii al lui Newton.

Iată ce a înțeles ea din acesta:

video

revenire



Revin după o pauză cam lungă, timp în care am fost ocupată cu creșterea și educarea celor două fete ale mele, dar și cu cursurile pe care le-am urmat online, ca să le mai dau de lucru neuronilor mei leneviți de atâta stat acasă.

Între timp, Alexandra a împlinit 7 ani, iar Andreea 2.
În toamnă, una va începe școala, iar cealaltă grădinița.
Astfel că, îmi împart timpul între lecțiile de citire și caligrafie cu Alex și poezii și cântecele cu Deea.
Când vreau puțin timp liber, le dau să deseneze sau să decupeze din reviste.

Anul acesta ne-am răsfățat într-un decor de vis la munte, la 35 km de Cluj, unde am închiriat o vilă superbă.

Despre mine

Fotografia mea
Cluj-Napoca, Romania
Cuvântul care mă caracterizează cel mai bine e „INDEPENDENȚA”. * Eu fac doar ce vreau, cum vreau și când vreau. Evident, când refuz să fac ceva ce „trebuie”, îmi asum consecințele. * Dar am observat că, atunci când faci doar ce vrei, o faci cu mare plăcere, iar rezultatele sunt foarte bune. * Îmi place să mă ocup de cele două fete minunate ale mele, Alexandra de 7 ani și Andreea de 2 ani. Alex învață acum să scrie și să citească, iar la toamnă va fi în clasa I. Deea se pregătește pentru grădiniță, învățând poezii și cântecele. Ador să le răsfăț cu mâncăruri bune și sănătoase, cărora le dau cele mai interesante nume (specialitatea lui Shrek cu viermi de mlaștină- adica orez, grătar de stegozaur, cremă de fructe preistorice cu iaurt...) * În rest, îmi place să fotografiez tot ce văd interesant, în special fetele mele și peisaje.